Pierre Abélard se naşte într-o familie nobilă, tatăl său fiind
cavaler. Nu doreşte să urmeze cariera armelor, renunţă la dreptul succesoral şi
se dedică studiului. Primul său profesor e Roscelin, un nominalist împătimit,
iar cel de-al doilea Guillaume din Champeaux, arhidiaconul de la Notre-Dame,
căruia i se va opune în cearta universaliilor luând partea realismului, ceea ce
va face din cei doi rivali până la moarte. În apropierea Parisului acelei
vremi, pe Muntele Sainte-Geneviève, unde întemeiază o şcoală de retorică şi de
teologie, deschisă de sine însuşi ca profesor, unde se stabileşte în 1108. Îşi
face cunoscute ideile în şcolile de la Melun, Corbeil şi Paris. Devine repede
renumit în lumea intelectualilor şi începe să treacă drept unul dintre cei mai
importanţi filozofi ai generaţiei sale.
Este un maestru (nume dat profesorilor pe atunci) strălucit, iar
şcoala sa este frecventată de un auditoriu numeros pentru acele vremuri, 3000
de oameni, dintre care cei mai celebri sunt Ioan din Salisbury, Robert din
Melun, Petru Lombardul sau viitorul papă Celestin II.
Abélard a ajuns să fie cunoscut de marele public, cel puţin în
Epoca Modernă, mai curând ca protagonist al relaţiei sale tragice cu Héloïse.
Canonicul Fulbert, unchiul ei, i-o încredinţează lui Abélard pentru a avea
grijă de educaţia sa. Cei doi ajung să se iubească, ba chiar au şi un fiu
împreună. Se căsătoresc în secret, dar încearcă să păstreze ascuns faptul, de
teamă că el ar putea dăuna carierei universitare a lui Abélard. Héloïse este
trimisă de soţ la mânăstirea de la Argenteuil, unchiul aduce la lumina zilei
căsătoria şi trimite oameni plătiţi după Abélard, pentru a-l emascula. Héloïse
se călugăreşte, cum va face şi el, dar întreţine o corespondenţă cu fostul ei
soţ, publicată spre 1130 sub titlul Scrisori
ale lui Abélard către Héloïse. Ca în romanele cavalereşti, se iubesc
până la sfârşitul vieţii.
Spre sfârşitul vieţii, ajunge în teologie pe poziţii opuse unor
personalităţi eminente precum Bernard din Clairvaux şi Guillaume din
Saint-Thiery, care-l consideră eretic din cauza poziţiei sale doctrinare
referitoare la credinţă, „înţeleg ca să cred” şi la Sfânta Treime ca atribut
divin. În urma disputei cu Bernard, este condamnat de două ori, mai întâi de
către Conciliul de la Sens, în 1140, apoi de către papa Inocenţiu III, în 1141,
la care apelase pentru a-i soluţiona cauza.
Este unul dintre cei mai cunoscuţi reprezentanţi ai
conceptualismului, doctrină care a încercat să intermedieze între realism şi
nominalism. Susţine în acest sens că există concepte universale formale ca acte
mentale universale, concepte care nu au fiinţă însă în afara sufletului şi
cărora le corespund, în lumea sensibilă, individualele. În etica sa consideră,
în spirit conceptualist, că au mai mare importanţă intenţiile omului, acte
mentale, decât faptele săvârşite în lumea exterioară. Lucrările sale despre
logică, retorică, metafizică şi teologie şi-au pus pecetea asupra filozofiei
scolastice.
© Infocarte, 2009
