Întrebat de un scriitor american de ce a ales un stil dificil, Joyce îi răspunde: „Ca să le dau de lucru criticilor pe următorii trei sute de ani“. Între timp însă, stilul lui Joyce a devenit, în bună măsură, stilul literaturii secolului XX. Respins de editori, în război cu cenzura, atacat de critici şi neînţeles de cititori, scriitorul irlandez care a inventat cuvinte noi, a inventat şi limba în care se exprima fluxul memoriei. Tatăl, plin de înzestrări artistice, nu-şi făcea griji pentru ziua de mâine, iar mama era o femeie pioasă. Educat într-un colegiu iezuit, James descoperă literatura, teatrul lui Ibsen. Scrie. În revoltata Irlandă, e el însuşi un revoltat: nu se aliniază puseelor naţionaliste din jur. În 1902 pleacă la Paris ca să studieze medicina, dar, după un an de foamete, se întoarce acasă, unde mama lui e pe moarte. Refuză să îngenuncheze şi să se roage alături de ea. În 1904 pleacă din nou pe continent, împreună cu Nora Barnacle, o femeie simplă, dar plină de umor şi dragoste de muzică. Scrie la început poeme (Muzică de cameră) şi nuvele (Oameni din Dublin), apoi o proză tot mai accentuat autobiografică, însă poezia alegoriilor lui nu e înţeleasă nici de cititori, nici de critici. Vederea îi slăbeşte treptat, îi e tot mai greu să-şi corecteze manuscrisele. În timpul primului război mondial trăieşte la Zürich, se mută în 1923 la Paris, pentru ca, la începutul celui de-al doilea război mondial să se întoarcă la Zürich. 

Sursă: Editura Humanitas