Epistemolog ilustru, este autorul unui impresionant corpus de reflexii despre cunoaştere şi cercetare. Inventează „psihanaliza cunoaşterii obiective”, inspirată de lucrările lui C.G. Jung, psihanaliză care studiază obstacolele afective din universul mental al omului de ştiinţă şi al cercetătorului care îi împiedică să progreseze în cunoaşterea fenomenelor. În Filozofia lui nu (1940), analizează exemple extrase din logică, fizică sau chimie.

În lucrarea sa esenţială Noul spirit ştiinţific (1934), Gaston Bachelard încearcă să depăşească opoziţia empirism/raţionalism, aşa cum a făcut-o şi Karl Popper. Pentru Bachelard, materialismul raţional se află în centrul unui spectru epistemologic ale cărui extremităţi sunt idealismul şi materialismul. În opera sa critică sever inductivismul şi empirismul. Faptul ştiinţific e construit la lumina unei problematici teoretice. Ştiinţa se construieşte împotriva evidenţei, a iluziilor cunoaşterii nemijlocite. În acest sens vorbeşte Bachelard despre o „filozofie a lui nu”. Accesul la cunoaştere ca istorie a ştiinţelor este deci marcat de o „tăietură epistemologică”, care operează o separaţie de gândirea pre-ştiinţifică. A produce cunoştinţe noi înseamnă „a depăşi obstacole espistemologice”, după expresia lui Bachelard, care vorbeşte de asemenea despre o ruptură epistemologică.

Reînnoieşte studiul filozofic şi literar al imaginaţiei, interesându-se de mari poeţi şi scriitori – printre care Lautréamont, Edgar Allan Poe şi Novalis –, de simbolism şi chiar de alchimie. Vorbeşte despre patru clase de inspiraţie poetică, corespunzând celor patru elemente ale filozofilor antici şi ale alchimiştilor: pământul, focul , apa şi aerul. „Reveria are patru domenii, patru puncte prin care se lansează în spaţiul infinit. Pentru a afla secretul unui adevărat poet, e de ajuns să afli răspunsul la o întrebare: «Spune-mi care-i fantasma ta? Gnomul, salamandra, ondina sau silfida?»” (Psihanaliza focului, 1938).

Chestionează raporturile dintre literatură şi ştiinţă (adică dintre imaginar şi raţionalitate), care pot fi conflictuale sau complementare. O imagine cu o mare putere afectivă poate da naştere multor iluzii în sufletul omului de ştiinţă (imaginea „focului”, de exemplu, poate obstrucţiona cunoaşterea electricităţii). Dar ea va produce în literatură efecte neaşteptate şi pline de sens poetic: puterea ei de fascinaţie va fi foarte mare (vezi Novalis ori Hölderlin pentru imaginea focului). Reveria poetică „simpatizează” cu realul, în timp ce abordarea ştiinţifică este „antipatică”, păstrând distanţa faţă de încărcătura afectivă a realului.

Sursă: Wikipedia