Dacă literatura secolului XX a avut un copil teribil, acela a fost fără îndoială Boris Vian. Şi-a fascinat şi surprins contemporanii, continuă să fascineze şi să surprindă. Până şi prenumele te pune pe o pistă falsă: Nici o ascendentă rusească. Pur şi simplu părinţilor le plăcea prenumele ăsta.
Pare grăbit, în toate. La 5 ani ştie să scrie şi să citească, la 8 i-a citit deja pe Corneille, Racine şi Moliere, la 12 ani apar deja primele semne ale bolii de inimă care-l va urmări toată viaţa. La 15 îşi ia bacalaureatul în limbi clasice, la 17 îşi ia bacalaureatul în filozofie şi matematici. În fine, la 18 ani descoperă jazz-ul şi devine astfel american. Sedus de Duke Ellington, învaţă să cânte la trompetă, înfiinţează o formaţie de jazz, boala îl somează să nu continue, dar el bravează.
Obţine diploma de inginer (multe din personajele sale vor fi ingineri) şi se angajează la Asociaţia Franceză de Standardizare, unde vede limpede absurditatea organizaţională şi funcţionărească. Scrie ca să-şi amuze prietenii.
În 1944 scrie Spuma zilelor, despre care Queneau avea să spună că e cel mai mişcător roman de dragoste contemporan. Boris Vian pictează, traduce, scrie cântece, cronici muzicale, romane, povestiri, piese, scenarii de film, ba chiar şi joacă în film, în roluri episodice. În buna tradiţie ubuească, e primit oficial în Colegiul de Patafizică – ştiinţa soluţiilor imaginare – unde îl are alături, între alţii, pe Eugen Ionescu.
Literatura pe care o scrie nu-l prea ajută să-şi câştige pâinea de zi cu zi şi e silit să practice alte meserii. În 1956, rezultat al unui surmenaj neîntrerupt, grefat pe o inimă destul de anemică, după cum mărturiseşte chiar Vian, face un edem pulmonar. Boala de inimă i se agravează. Pe 23 iunie 1959, se adevereşte ce spusese odată: voi muri înainte de 40 de ani. Se duce să asiste la avanpremiera unui film făcut după Voi scuipa pe mormintele voastre, cartea sa scandaloasă. E împotriva acestei ecranizări şi ar vrea ca numele să nu-i apară pe generic. Dimineaţă a uitat să-şi ia medicamentele. La zece minute după începerea filmului, inima încetează să-i bată. De-atunci, Boris Vian pare să trăiască o eternă tinereţe insolentă în miile sale de pagini nonconformiste, pline de fantezie şi ritm.
Sursă: Editura Humanitas
